Crai în doi...

 Cuvinte cheie: apă, glucoză, mitici, marcaj, bulină roşie, rezervat

Expresii cheie: "Mai e mult??", "Mai este apă??", "Mai e un pic până la vârf... după vârfu’ ăsta.", "Mammuţii ăştia!!!"

Timpii şi traseul (Cristii era cu ceasu'):

Ziua 1:

Zărneşti (730m) - Fântâna lui Botorog - 1 h

Fântâna lui Botorog - Poiana Zănoaga (1375m) - 1h

Poiana - Cabana Curmătura (1470m) - 25min

Cabana Curmătura (1470m) - Şaua Crăpăturii (1660m) - 20min

Şaua Crăpăturii (1660m) - Vârful Turnul (1923m) - 1h

Vârful Turnul (1923m) - Şaua Padinei Închise - 20min

Şaua Padinei Închise - Vârful Ascuţit (2156m) - 1h

Vârful Ascuţit (2156m) - Vârful la Om (2238m) - 2h20min

Vârful la Om - Refugiul Grind 2 - 10min

Total - 7h30 minute mers efectiv fără pauzele de rigoare

Ziua 2

Refugiul Grind 2 (2150m) - creasta sudică până în Şaua Funduri (1889m) - 2h20min

Şaua Funduri (1889m) - La Prepeleag (1710m) - Peştera Stanciului - Marele Grohotiş - 1h

Marele Grohotiş - Şaua Tămăşel (1580m) - Poiana Tămăşel (1430m) - Curmătura Foii - 2h

Curmatura Foii - Plaiul Foii la bere la cabană - 1h15min

Total 7h mers efectiv fără pauze

Surse: o harta şi o carte despre Piatra Craiului (stăpân Cristi)

O scurtă vacanţă de relaxare la Bucureşti unde flosind harta şi celularul am învăţat cum se foloseşte metroul şi cum poţi să te învârţi în cerc căutând o şosea... şi să o găsesc în cele din urmă.

Ce să facem în weekend, uite aşa m-am înţeles cu Cristi să dăm o tură micuţă prin Crai, era vremea prea frumoasă şi era toamnă. Nu mai zic nimic de trenul până la Bucureşti că a fost accelerat şi am dormit prea mult şi totul a decurs normal...şi fără incidente mici şi negre...

Joi m-am plimbat de nebună prin Bucureşti în căutare de mănuşi de snowboard, dar degeaba mai mult am facut orientare cu celularul... şi câte o harta ici colo la intrare de metrou... dar m-am descurcat...

A doua zi dimineaţa... pe la 5 şi ceva dintr-un capăt de Bucureşti cu bagajele făcute porneam spre Gara de Nord unde ne aştepta Rapidu... din tramvai în metrou (mi-a plăcut cel mai mult)... ca apoi să ne cocoţăm în tren... dar colac peste pupăză, o babă la ghişeu, la care îi era greu să treaca 2 rânduri pe carnetul de cupoane, mă întoarce din rând să cer un pix de la oamenii care erau nu în număr mare... oricum şi-a auzit pomenit tot neamul, jumătate verbal... jumătate în gând...

Urcaţi în tren... prea adormiţi să ne dăm seama de cei din jur am închis pleoapele până în apropiere de Braşov unde deja se crăpase de ziuă...

În sfârşit am ajuns să călătoresc cu acel tren faimos din auzite şi din pomenite spre Zărneşti... măcar acesta nu se dărăpăna... tren adevărat, estetic un pic mai antic... dar creştea inima în vagonul lui... era plăcut să întâlnim oameni de-o seamă cu noi în drum spre aceeaşi creastă...

Traversând uliţele satului...

şi urmând cursul unui pârâiaş înaintea noastrş aparea împădurit primul vârf - Piatra Mică... cu ceva urmă de băţ în vârf... cerul albastru fără fir de nor, aerul nici prea cald nici prea rece... era anotimpul perfect.

Ropotul pârâiaşului ne întâmpină cu braţele deschise împreună cu ceva coş de gunoi uitat de autorităţi a fi golit...

şi un caine ciobanesc...

Fântâna lui Botorog îşi plânge trecutul fără încetare şi potoleştea setea tuturor turiştilor care îi trec prin cale....

Ruginiul toamnei acoperă cărarea şi împreună cu razele soarelui, aprinde rămurile copacilor pe traseul către Cabana Curmătura...

Cu mici opriri pentru a poza traseul... şi călăreţul singuratic...

Am ajuns la luminiş, luminiş de unde se vedea lanţul crestei Pietrei Craiului mărginit de un cer azuriu... Poiana Zănoaga

Popas de tras în chip peisaj...   plante...

oameni...

În gând îmi ziceam că totul va fi uşor... nu voi avea nici o bătaie de cap... dar foamea şi nesomnul, şi-au cam spus cuvântul... şi ajunşi la Cabana Curmătura am mulţumit cabanosul cu pireu....

Măgarul şi Saint Bernarzii au stat ca nişte profesionişti la făcutu’ de poze... şi nu au fugit... la fel ca pisicuţa dolofană şi foarte linguşitoare cu ochii ei mari şi verzi... încerca să îl convingă pe Cristi... să îi dea un pic de cabanos dar fără noroc

Ne-am potolit foamea şi am băut cuminţi ceaiul cald.... şi acceptabil... la preţ
Când să ne pornim la deal... hop şi Lilian cu un flăcău de-a lu' Soulfly grăbiţi să adune provizii pe care să le transporte la Diana...

Foarte înţelegători la ceea ce înseamnă provizii... am stat şi i-am aşteptat până au umplut sticla aceea de 2 litri cu d’ale gurii...

După ce ne-am reechipat şi cu burta plină am luat-o la deal...  în frunte cu mine până când m-a întrecut Lilian...

şi hop la deal de nu-l mai zăream.... săltăreţ ca un căprior... roşu d’a lu’ Borcea... cărarea şerpuia în jurul copacilor astfel încât rădăcinile erau asemeni scărilor spre acoperişul unei cetăţi de vremuri şlefuită...

La Belvedere iar poze peste poze şi priveam amuzaţi cum se fugărea Saint Bernardul cu un pudel de caine mic alb... odihniţi aşteptam cu nerabdare porţiunea de lanţuri unde eram Aşi... teoretic vorbind... practic am urcat şi la fiecare pas priveam în jur frumuseţea ce ne înconjura.

Prize de mână şi de picioare      te ridicau tot mai sus spre nori ... spre cer ... aproape de stele... în vârf ... sus de tot vedeam Bucegii... vedeam cum razele soarelui de toamnă... raze puternice dar reci luminau Vf. Omu, vârf cucerit cu vreo două săptămâni.

Zâmbind am continuat prin jnepeni... începutul de traseu de creastă

pâna la o şa numită Padina Închisă

...a urmat despărţirea de cei doi crai care plecau la fumei pe Brâna Caprei... la una bună cu nume de zeiţă, una pe nume Diana.

Înainte de părăsirea celor doi ne-am tras în chip din nou... de data asta cu părere de rău iar am comis-o... am ajuns să fiu fotografiată între doi caini... eu oiţă roş-albastră... incredibil...

Ne-am continuat drumul cu paşi grabiţi, Cristi făcându-şi griji de faptul să nu ajungem pe întuneric la refugiu... la Grind 2... noi care încă nu ajunseserăm încă la Vf. Ascutzit... mâna şi piciorul sunt unelete fără de care nu se poate... traseul te rupe, chiar dacă nu îţi dai seama, simţi după vreo 2 ore cum te ia o senzaţie de moleşeală şi dacă eşti un pătimit de-al patului te imaginezi acasă la căldură şi vezi că de fapt nu eşti acolo şi asta strică şi mai tare moralul... încet cedezi şi simţi ca şi cum ai vrea să poţi să te teleportezi acasa... la somn dulce să zbieri... gata... dar ceea ce arde în tine este dorinţa de a termina ceea ce ai început, de a duce la capăt tot ce ţi-ai propus... dragstea de munte şi de necunoscut... de ceva ce este nou, de un vârf pe care l-ai visat şi mai ai un pic să îl cucereşti... sincer cât o fi el de mic... îi ţelul propus...

La Vf. Ascuţit am întâlnit un refugiu un pic mai ruginit pe dinăuntru... atunci... genunchii au început să îşi strige durerea... şi Cristi cu glucoza şi cu o îmbrăţişare m-a pus din nou pe cărarea spre Grind 2...

Am zburdat de pe o stancă pe alta... de pe un vârf pe altu... mâncaţ-as dar multe vârfuri mai erau şi încet, încet... soarele se cam ducea la culcare...

Nori răzleţi... mai dădeau o raită peste noi astfel încât simţeam frigul până în oase...

De pe culmi înalte puteam striga în gura mare ca lumea e a noastră... a celor doi nebuni... care păşeau pe creasta îngustă ca pe un fir de sârmă întinsă la mare înălţime...

Doi nebuni

Străbăteau pe-nserate pădurea

Doi nebuni

Îşi ciopleau printre stânci nemurirea

Se-mbrăţişau râzând adeseori

Se sărutau mereu sfârşiţi de dor

Erau doar doi îndrăgostiţi ai munţilor

Erau doar doi nebuni

Anii trec Primăveri de vis ne petrec

Va veni şi ziua când

Vom obosi prin munţi urcând

Într-o zi

Printre rafturi vom regăsi

Amintirile vii de mărgean

Când tineri noi prin munţi urcam...

În drumul nostru am întâlnit trei tineri năpădiţi de soartă, părăsiţi la greu... şi lăsaţi fără acoperiş deasupra capului din cauza unora care şi-au făcut rezervări din timp la popasul cu pricina. Obosiţi după un traseu greu ei au fost nevoiţi să îşi caute refugiul în Turnul aflat în departare...

Ne-am continuat traseul plin de pericole din metru în metru cu mici pierderi de vizibilitate cănd venea ceaţa peste noi... şi de pe o culme priveam cum 3 domni faceau ceva traseu de căţărare... dar nu le-am dat importanţă... şi de acolo priveam spre depărtare să vedem unde trebuia să ajungem... era un băţ undeva mai la orizont... îmbărbătată de Cristi... am pornit dar de pe fiecare culme distanţa era aceeaşi chiar dacă mă apropiam... ultima răsuflare am dat-o la vreo 3 vârfuri înainte... nu ştiu cum săracul tovarăş de drum a rezistat opririlor şi dorinţei mele de a renunţa... sincer era destul de tare traseul pentru mine dar... în gând mereu îmi ziceam că trebuie să merg înainte... urma să se întunece în curând... şi îmi era lene să îmi scot frontala din rucsac...

La vreo 10 minute de vârf... după o Glucoză... hop că mi-o venit sângele prin genunchi şi am rezistat să îl urc şi să văd orizontul de pe cel mai înalt loc din Piatra Craiului... moment în care mi-i s-a descărcat aparatu foto... ene-el1 sucks...

De acolo, de sus se vedea refugiul Grind 2... am reuşit... am ajuns... şi am ramăs perplex... când am văzut că într-adevăr nu mai erau locuri... adică erau ceva locuri libere dar... rezervate

Am ales alternativa... a la şobolanus... am înjurat un pic în gând... ne-am cârcit şi ne-am pus izolirele sub culcuşul suspendat al celor care încăa nu sosiseră... pe pământul umed...

După câteva minute bune până ne-am chinuit acolo să ne schimbăm... deja simţeam cum cedează gâtul la cât de cârn statea şi cucuiele deja în formare...

Noh fază... sosiseră nişte nemţi... foarte vexaţi şi fără chef să doarmă afară s-au pus pe locurile rezervate...

Când s-au întors cei în cauză cu rezevările... de la ce trebuiau să facă... ia locu de unde nu-i... ca doi copii oropsiţi de soartă stăteam sub duşumea şi priveam cum cineva turna miere în ceai... cald... facut la primus... când... dintr-o dată am fost observaţi cum priveam la bunătăţile altora... şi hop că ne-am trezit cu alţi doi compatrioţi care ne-au împărtăşit soarta... văzând ce liber era în jurul nostru...

A doua zi... pe la 7 dimineaţa sunau în cor celularele... somnoroşi ne-am chinuit să adunăm sacii şi i-am văzut pe toţi la faţă... cu mic cu mare... toţi Mammuţi... deci în concluzie din Bucureşti, toţi dormiţi bine la căldurică... şi fără cucuie... şi cu o poftă de a discuta în gura mare ce realizări au dus la capăt de-a lungul vieţii...

Am îmbucat câte ceva... şi am pornit la drum spre a cuceri şi creasta sudică. Am pornit pe perechi după ce soarele dimineţii a câştigat în bătălia cu ceaţa. În zare Făgăraşul era dezmierdat blând de răcoarea razelor soarelui.. şi în partea opusă Bucegii se trezeau încet la viaţă... De pe stâncă pe stâncă... de data aceasta cu mai mulţi jnepeni... rămânea în urmă Aghiutză cocoţată printe rădăcinile care de data aceasta erau o problemă în menţinerea ritmului... şi al echilibrului...  Cristi statea şi zâmbea... cu ochii mereu pe ceas sau cu mâna pe aparatul foto...

  Încet m-am scapat de polarul care îl aveam sub foiţă şi am continuat urcatul şi coborâtul vârfurilor... drum plin de făcut poze... şi admirat releul de pe Coştila... şi o glucoză din când în când...

Deasemene a un pic de enervare psihologică de genul... după vârful din faţă este şaua Funduri unde trebuie să ajungem... dar de fapt mai erau vreo 5 vârfuri... şi tot cifre de genu... distanţa până la marcajul cu pricina fiind aceelaşi de pe oricare dintre vârfuri... fiind obişnuită de cu o zi înainte mi-a fost mai usor... dar traseul, chiar dacă se vedea foarte aproape era destul de tehnic...
Am poposit la semnul în care se coboară prin Valea Urzicii de unde vuia un vânt... şi era un hău... acolo aveam două opţiuni să mergem spre Poiana Funduri şi apoi spre Cabana Brustureţ ... sau cea menţionaţă înainte... am ales prima variantă, mult mai frumoasa panoramic... Dupa 20 min de hodihnă în care am terminat de tot apa care o mai aveam... chestie foarte dură pentru mine... am pornit la vale... pocneau genunchi... doar ai mei... batea inima în ei dar era şi o satisfacţie în acelaşi timp...

Cea mai dură luptă a fost pe Valea Urzicii

unde grohotişul fin amestecat cu pământul ud de la brumă formau o mixtură alunecătoare în care de te porneai, nu te mai opreai... am ales opţiunea a la tarzanus... adică din creangă de jneapăn în creangă de jneapăn zburam în jos...

La final priveam pe hartă să ne dumirim cât am co borât... în cât timp... un deget în 30 min... am rămas trăjnitzi... ne gândeam ce drac de traseu de 10 ore îi coborârea asta... şi apă din părţi...

Continuând coborârea am întâlnit un grup de învăţăcei care cutreierau în frunte cu un Salvamontist... li s-a facut milă de noi şi ne-au dat o sticlă de Bucegi sau Ciucaş nu mai reţin... cu apă de izvor de crai foarte bună...

Am stat la o scurtă istorie a peşterii lui Stanciu, mare haiduc pe vremea lui, spânzurat în cele din urmă... apoi ne-am luat rămas bun de la ei cu mii de mulţumiri şi am pornit să cucerim Marele Grohotiş, porţiune foarte memorabilă pentru Dani... am aflat zilele trecute de ce...
Am crezut că va fi sfârşitul lumii... dar a fost foarte frumos... AVEAM APĂ... şi Marele Grohotiş s-a comportat destul de frumos cu noi... nu ne-a făcut probleme... doar ne-a delectat cu măreţia lui...

Am văzut creasta din partea de jos... cea vestica... şi am admirat-o în razele soarelui... privind traseul pe care îl parcuseserăm...

Urmărind marcajele am intrat în pădure unde din copac în copac ne delectam cu sălbăticia... se vedea o poieniţă dar când am ajuns acolo era defapt o poieniţă defrişată... Muntele Tămăşel... plin de brazi căzuţi... tăiaţi de tot...

Nu prea conta ce se tăia... sau dacă era marcaj pe trunchiul arborilor ciopârţiţi... era o ciolomadă de crengi şi crenguţe...

După ceva vreme am ajuns la o stână în Poiana Tămăşel unde l-am trimis pe Cristi să caute izvorul... în gol... izvor care se afla de fapt pe potecă... Izvorul Oţeţelei... am ocolit Vârful Capul Tămaşului (1507m) şi am ajuns în Curmătura Foii (1375m) unde se făcea trecerea spre Făgăraş...

printre frunze căzute de la al toamnei vânt rece păşeam în plimbare ca într-un parc... coborârea a devenit foarte lină şi fără probleme...

doar finalul a fost un pic mai abrubt şi denivelat... am simţit-o în genunchi...

Fericită că am ajuns cu bine priveam în dreapta creasta... şi locul pe unde am fost... am continuat traseul spre Cabana Plaiul Foii...

unde ne aştepta berea mult visată după truda depusă... în acest timp... nori grei se adunau deasupra crestei...

Hm...stăm ce stăm... şi hopa nişte carpatişti veniţi din tură... Catalins şi Octavian...

Fericiţi de revedere... Catalins un pic în dilemă la început... pentru că era privit cu insistenţă... ne-am interesat de restul carpatiştilor care coborâseră deja...

Am terminat berile... şi ne-am pornit pe drum împreună cu un caine alb... pe jos spre Zărneşti să prindem ultimul tren... şi cu gândul că poate ne ia careva la ocazie, dar noh... comoditatea şi dorinţa de spaţiu i-a făcut pe unii să ne treacă cu vederea... în cele din urmă o doamnă de-a muntelui a oprit şi ne-a dus pe acel drum plin de gropi până în gară... mulţumim şi ei.

Foamea ne-a cuprins... şi pe scaune în sala de aşteptare am mancat cele ce ne-au mai rămas şi cu durere în suflete că lăsam în urmă o bunătate de munte...

Am trecut fără probleme de ghişeele CFR-ului... şi am ajuns în Braşov unde... ca şi data trecută... în acelaşi timp s-a pornit în direcţii opuse...

Poze: Cristi 75% şi Aghiutza restu’...

... oki ce am mai învăţat este că şi Canonu face poze... dar tot Nikonul are culorile mai vii...

Multumesc lui Cristi că a avut răbdare să mă care după el şi să nu cedeze nervos la fiecare oprire unde mai scoteam câte un văitat şi îl atenţionam cu apa... care treptat se termina...

Mulţumim desemenea, amandoi, salvamontistului care ne-a oferit sticla de apă... ceea ce ne-a dat putere şi doamnei care ne-a luat la ocazie

Componenta echipei: un ardelean(Aghiutza) si un muntean (cristi1980)